Mai buni ca părinții noștri?

Pe tot parcursul vieții noastre ne comparăm cu părinții: în copilăria mică pentru că vrem să fim asemenea lor (avem nevoie să învățăm de la ei dar și pentru că suntem dependenți), apoi spre adolescență vrem să fim diferiți, chiar opuși de ei (și avem nevoie de perioada aceasta pentru a ne contura o identitate), când suntem proaspăt părinți și dorim să le oferim copiilor ce e mai bun, când facem anumite alegeri legate de cum vrem să ne trăim viața. 

Ne comparăm fie că o facem conștient sau mai putin conștient. Ne putem spune fie că: ”Vreau să fiu întocmai ca părinții mei” sau ”Nu vreau să fiu deloc ca ei.” Oricare extremă indică faptul că provenim din familii cu un grad ridicat de disfuncționalitate. Dintr-o familie funcțională voi pleca cu dorința de a repeta ce a fost bine, cu teama de a nu repeta ce nu a fost bine și cu flexibilitatea și încrederea că mă voi adapta pe parcurs.

Cum știu că am trăit înr-o familie disfuncțională?

Un reper este acela că atunci când am fost copil mi-au fost încălcate în mod repetat drepturile.

Declarația Drepturilor Copilului (prezentate în cartea DR Janet Woititz – Mai bun decât parinții tăi):

1. Am dreptul să trăiesc, nu doar să exist.
2. Am dreptul să reprezint o persoană, și nu o posesiune a cuiva.
3. Am dreptul să fiu egal cu orice altă ființă umană, indiferent de vârstă.
4. Am dreptul să îmi fie respectată valoarea.
5. Am dreptul să fiu unic prin personalitatea mea.
6. Am dreptul să-mi dezvălui gândurile și emoțiile și dreptul să fiu ascultat.
7. Am dreptul să întreb de ce și să primesc răspunsuri.
8. Am dreptul să învăț ce e disciplina fără să țipe cineva la mine, să mă trateze de sus ori să mă doboare la pământ.
9. Am dreptul să fiu încurajat spre maturizare, în ritmul meu. 
10. Am dreptul să fiu ferit de vătămări fizice la îndemâna celor plini de resentimente.
11. Am dreptul să fiu iubit pentru cine sunt cu adevărat.
12. Am dreptul, sub îndrumarea potrivită, să mă gândesc pentru mine însumi și să iau propriile decizii.
13. Am dreptul să fiu responsabil pentru sine.
14. Am dreptul să simt bucurie, mâhnire, jale, furie și durere.
15. Am dreptul să fiu învingător.
16. Am dreptul să-mi pese și să le pese altora de mine, să îngrijesc și să fiu îngrijit, să dau și să primesc.
17. Am dreptul să-mi formez propriile convingeri, credințe și norme.
18. Am drpetul să cunosc și să trăiesc libertatea personală.
19. Am dreptul să dispun de trupul, mintea și sufletul meu și să împărtășesc cu alții ființa mea.
20. Am dreptul să recunosc și să accept că și ceilalți au drepturi, la fel ca si mine.

Când am crescut într-o familie disfuncțională ne va fi greu să oferim copiilor noștri aceste drepturi pentru că noi nu le-am primit (prin urmare nu ni le oferim în primul rând nouă în mod adecvat).

Familiile pot fi disfuncționale o vreme (pe perioada unui divorț, a unei schimbări de locuință, a unei perioade de schimbare financiara) dar ulterior familiile ies la liman. În aceste situații ca adulți avem totusi niște repere. Din păcate, există familii cu o disfuncționalitate perpetuă sau îndelungată care ne pot transforma în adulți confuzi în ceea ce privește relația cu propria persoană și cu ceilalți și atunci ajungem să ne rigidizăm percepțiile și reacțiile. Fie nu ne permitem să recunoaștem că părinții nostri au greșit în anumite privințe (varianta aceasta fiind și cea mai problematică), fie am face orice să nu fim ca ei. De ce nicio extremă nu este bună? Pentru că în ambele variante noi nu ne exprimăm pe noi, nu ne vindecăm și nu trăim viața noastră. Ambele variante sunt reacții la mediul disfuncțional, nu alegeri conștiente pe care le facem pentru propria viață.

Să recunosc evenimentele care m-au influențat negativ și care mi-au format anumite convingeri negative rigide, generalizatoare despre mine (de exemplu: Nu merit să fiu iubit, Nu sunt valoros decât dacă performez etc.), despre lume (Lumea e un loc periculos, rău etc.), despre ceilalți (Ceilati nu sunt de încredere, Ceilalti vor profita de tine etc.) e necesar pentru a mă elibera pe mine și a trăi în prezent.

Să mă uit la copilăria mea, să îmi spun cu empatie că am fost doar un copil, să simt ce nevoi nu mi-au fost văzute, auzite, îndeplinite îmi oferă acum posibilitatea să îmi asum eu responsabilitatea pentru ele, fără a trăi blocat în furie față de parinți. Maturizarea înseamnă să ne vedem părinții ca oameni (deci imperfecți), nu doar ca părinți.

Mai bun decât părinții mei? Nu, mai bun ca mine și mai aproape de cine doresc sa fiu.