1000 de motive pentru care o victimă rămâne în relația abuzivă

„De ce stai?”

„Dar tu ce-ai făcut?”

„Eu n-aș suporta asta niciodată!”

„De ce nu faci ceva ca să nu se mai întâmple?”

De fiecare dată când se aduce în discuție o poveste despre violența domestică sunt inevitabile întrebările astea și chiar mai multe.

De ce stă o femeie sau un bărbat cu un om care îl jignește, umilește, rănește? Nu e chiar cea mai potrivită întrebare pe care să o adresezi unei vicitime dar, am să încerc să vă ofer niște perspective înțelese de mine în toți anii în care am lucrat cu oameni care erau sau fuseseră victime ale violenței domestice. Nu o să spun 1000 dar, intima mea convingere este că, fiecare poveste are cel puțin o mie de motive pentru care o victimă are nevoie de mult timp ca să poată pleca de acolo.

Primul care îmi vine în minte este „fondul” emoțional al victimei.

Persoana care ajunge să fie victimă a violenței domestice a văzut în familie și/sau a fost vitimă a violenței domestice în familia în care a crescut. Astfel încât, oricât de paradoxal vi se va părea, pentru că are un prag de toleranță în ceea ce privește comportamentele violente destul de mare nu va putea să vadă primele semne: cuvinte jignitoare spuse la supărare, trântit de uși, obiecte sau alte comportamente făcute la furie. De ce ? Pentru că așa a trăit și „chestiile” astea pe care tocmai le-am enumerat sunt oricum mult „mai puțin” față de ce-a trăit acasă. Dar ȘI pentru că, între două uși trântite și un „Lasă-mă dracu’ în pace!” (zic și eu…) comportamentul agresorului este exemplar. Este curtenitor, aduce cadouri, spune vorbe frumoase, adică, victima trrăiește exact ceea ce visa că ar putea să trăiască: o poveste de iubire care să „șteargă”, să estompeze tot ceea ce a trăit în familia în care a crescut. Din cauza pragului înalt de toleranță la violență dar și pentru că își dorește o întâmplare ca în basme care să vină și să vindece rănile din trecut, victima alege să „fugă” în visare, se concentrează pe ceea ce este bun, pe ceea ce este frumos, pe acele bucăți de viață care îi oferă ceea ce și-a dorit să trăiască. 

Partea proastă este că, pe măsură ce trece timpul, proporțiile se schimbă astfel încât momentele de violență (fizică, verbală, sexuală) devin mai dese iar eventualele clipe de liniște măcar dacă nu frumoase, sunt foarte rare.

Dar, ca să se întâmple așa ceva, ca să aibă loc toată această ciclicitate a fenomenului violenței domestice este nevoie de ani. Pentru că la început agresorul – conștient de „potențialul” său – plusează și oferă și construiește un gen de relație pe care nu va fi în stare să-l susțină decât sporadic și, toate aceste motive „de iubire” pe care le manifestă față de victimă, o determină pe aceasta să spere că bătaia, umilința, actul sexual neconsimțit de azi va fi ultimul. Și iar urmează o perioadă bună în care se întâmplă lucruri frumoase, primește cadouri, perioadă care o încurajează pe victimă să spere. 

Pentru că la început s-au creat o mie de motive bune, plăcute la care s-au adăugat niște copii și o situație materială precară, o imagine de sine a victimei care nu o face să creadă că va reuși să trăiască fără ajutorul material al agresorului, poate o lipsă de ajutor din parte familiei („Tu l-ai luat…”, „La noi în familie nu se divorțează.”, „Ne faci de râs…”), o boală, un accident din care agresorul o ajută să iasă pe victimă, „întâmplări” de viață, într-un cuvânt, care ține pe loc victima. 

Necunoașterea, lipsa de informație și oporbiul public.

Și, indiferent de situație, aproape tuturor oamenilor ne este foarte greu să admitem că au luat o deiczie greșită și să revenim asupra ei. E greu să admiți că l-ai văzut pe omul ăla cum era (că bea un pahar în plus, că era mai „repezit” în vorbă și gesturi, etc) și totuși l-ai „luat”. 

Să vă mai spun? Cred că aș mai găsi dar ce folos? 

Ce poate fi de folos este, în cazul în care cunosc o victimă, să mă întreb dacă vreau și dacă pot să o ajut cu ceva? Și dacă nici nu vrei și nici nu crezi că poți să-i fii de folos măcar abține-te de la o mai încărca chiar și cu gândurile tale incriminatoare. 

Îi sunt suficiente gândurile, ruminațiile și regretele ei, nu mai are nevoie și de ale tale.