Totul poate fi și altfel

„Femeia trebuie să se supună bărbatului” se spune în slujba de căsătorie iar oamenii continuă să dezbată pe tema asta de fiecare dată când se aduce vorba. 
„Să-l calci pe picior în timpul slujbei de cununie ca să îl ai sub papuc” li se spune femeilor înainte să intre în biserică. 
Partea proastă este că prea puțini vorbesc despre faptul că într-o căsnicie nu despre asta e vorba, nu e despre cine conduce pe cine, cine este șeful lu’ cine, dar nici despre cât de compatibili ar trebui să fie doi oameni ca să poată să spună „Da.” cu sufletul împăcat. 

Bineînțeles că suntem tributari modelului pe care l-am văzut în casa în care am trăit, la cuplul de care am fost crescuți. 
Nu am fost crescuți de un cuplu? Fix asta va rămâne undeva, pe fundalul minții noastre, că trebuie să fie viața, un celibat.
Cei care ne-au crescut au fost doi străini care trăiesc în aceeași casă? Asta e ceea ce vom înțelege că trebuie să fie parteneriatul ăsta de viață numit căsnicie.

Am văzut la noi în familie scandal, injurii, balamuc? Asta a sădit în sufletul nostru neîncrederea că ar fi posibil și altfel. 
Am văzut o camaraderie între oamenii care m-au crescut dar nu am văzut niciun gest de tandrețe între ei, o privire sau un gest care să povestească lumii fără cuvinte ceea ce se întâmplă între ei din punct de vedere emoțional? Am să cred că manifestarea iubirii nu trebuie să se întâmple sau chiar că ea nu există și noi trebuie să trăim așa, neexprimați, „constipați” cum spun eu. 
Partea proastă este că, de multe ori, acest „program” nu ne lasă să recunoaște alte manifestări, ale altor programe pe care oamenii le rulează și ei. Evident că am crescut, am citit, am aflat, am văzut filme, piese de teatru și am înțeles la nivel conceptual că se poate și altfel și cumva ne-am spus că noi vom trăi altfel. Dar, dacă nu conștientizez care este „programul” care s-a instalat prin imitație, până când nu am să înțeleg că și el mă influențează în alegerile mele nici nu am să pot schimba programul, nu voi putea să fac update ca astfel să devin versiunea .01, .02, .03. Versiune care să fie în stare să recunoască alte comportamente ale altor oameni care vin cu modele diferite de relaționare. 
Da, știu că e simplu să spun „Eu nu vreau să trăiesc ca mama.” sau „Eu nu am să fac niciodată ca tata.” dar la fel de bine știu că de foarte multe ori mulți dintre noi ne-am trezit făcând, reacționând, spunând, raportându-ne la alți oameni, în varii situații, într-un fel pe care nu ni-l doream dar care s-a ițit din noi ca un fulger care apare când se ciocnesc doi nori încărcați de elctricitate. 
Când ceea ce ne dorim noi de la viață (pentru că am văzut filme, am citit, etc) se ciocnește de modelul parental (să-i spunem generic, cu toate că își dau concursul și bunicii și familia extinsă și societatea la apariția acestor programe), de obicei „câștigă” cel mai puternic. 
Iar puterea unui program este dată de timpul care s-a scurs de când îl tot „rulez”, de cât de conștient sunt de prezența lui în mintea mea, cât de dispus sunt să admit că cei care m-au crescut au greșit sau măcar ar fi putut să facă mai bine dar, din păcate, nu au știut cum pentru că, și ei, au fost tributari modelelor parentale văzute la părinții lor, care le-au văzut la părinții lor… pe care noi, psihologii, le-am denumit modele transgeneraționale. 

Ce putem să facem? Să ne folosim de știința oamenilor care pot identifica simplu și fără echivoc care sunt aceste progrămioare, cum pot fi ele definite, să ne dăm seama cum ne-au influențat ca astfel să putem decide că nu ne sunt de folos iar ăsta să devină punctul de plecare care să ducă la versiunea următoare a noastră. Versiune care să ne fie pe plac și să ne ajute să ne însoțim cu oamenii care aduc plus valoare calității vieții noastre. 

Atenție, nu dăm Shift+Delete 😀 la nimic! Nu fugim la nesfârșit de amintirile noastre, nu le înghesuim într-un colț de minte unde să nu dăm niciodată de ele. De uitat nu uităm oricum nimic dar, cel mai important este să trăim conștienți de noi înșine, de valoarea noastră, de ce trebuie să facem ca să nu facem rău atât nouă cât și celor prezenți în viața noastră. 
Cum de ce nu e bine să uităm? Pentru că există riscul să repetăm greșeli. Lucrurile pe care le-am făcut și nu ne-a plăcut, nu ne-a adus bine, echilibru și armonie în viața noastră și a celor dragi, devin jaloane care să ne ajute să facem slalom prin viața asta. De aceea nu trebuie să le uităm (oricât de dureroasă ar fi aducerea lor aminte, nici nu sărim peste că nu suntem la cursa de obstacole 🙂 Doar înțelegem ce nu mai trebuie repetat. 🙂

Ce-i drept, cumva trebuie să trăim totuși 😀 iar viața nu este despre cum nu vreau să fiu sau cum nu vreau să trăiesc. Este despre: „Pe mine acest lucru mă va ajuta să am viața pe care mi-o doresc, oameni de genul ăsta vreau să îi am în preajma iar eu vreau să fiu așa” (De multe ori, total diferit față de cum au fost cei care te-au crescut.) Abia de atunci putem considera că am devenit o altă versiune a mea, posibilă DOAR în absența influenței programelor parentale. 
Iar ca să începeți de undeva vă invităm la Cortul Terapuetic în Vama Veche. Înainte să veniți puteți completa două chestionare online, chestionare care vor identifica sursa multor comportamente pe care le aveți și nu le înțelegeți, veți putea discuta cu un psiholog despre ele și așa vă veți putea așeza pe drumul schimbării, cum îmi place mie să spun. 
Spor la schimbare!”

Ligia Moise, psihoterapeut
Poza: Unsplash