Violența domestică – fenomen social

În ultimii ani se vorbește din ce în ce mai mult și mai des despre ceea ce se întâmplă în intimitatea caselor noastre, despre lucrurile ce înainte erau tabu, erau puse în cel mai întunecat colț de minte pentru că nu era voie să vorbim despre asta. Ba, mai trist de atât existau (încă există!?) expresii în vorbirea curentă, menite să normalizeze violența cu care membrii familiei se tratau unii pe alții: „Rufele se spală în familie.”, „Vrei să râdă toată lumea de noi?”, „Unde dă mama, crește.”, „Bătaia e ruptă din rai.”, „Și pe mine m-au bătut și uite că n-am pățit nimic. M-am făcut mare.”

De fapt, chiar această ultimă afirmație pe care sunt sigură că mulți dintre voi au auzit-o la părinții voștri sau la alți oameni este chintesența a ceea ce se întâmplă și ceea ce duce la acest fenomen social numit violența domestică.

*

Nimeni nu se naște violent, adică cu acea pornire genuină și fără echivoc de a face rău. Da, răul și bunul există în noi toți dar, în funcție de ceea ce trăim, de ceea ce învățăm prin imitație în primii ani de viață de la cei care ne-au crescut sau educat, toate acestea vor contribui la alegerile pe care le vom face, din registrul din care am înțeles că trebuie să ne trăim viața. Așa încât, o traumă trăită în perioada mea de formare ca om va genera în mine furie, resentimente și, de cele mai multe ori, dorință de răzbunare.

Atenție! Știu că mulți dintre voi nu vor fi de acord, îmi vor spune că nu, ei nu și-au dorit niciodată să facă rău dar, în același timp eu v-aș întreba:

„Cât de virulent ești atunci când vine vorba de nedreptate?”

„Cât de săritor ești tu față de oamenii aflați în nevoie? Cât de bine te simți în rolul de salvator?”

„De câte ori, în situații în care nu ai fi crezut că e posibil, te-ai trezit că acționezi cu furie ca să aperi un suflet de animal sau de om?”

Pentru că, realist vorbind, avem un triunghi al violenței și, în cazul în care nu suntem complet conștienți de el, există riscul să tot pendulăm între victimă și salvator și, aproape pe nesimțite, să ajungem în cine știe ce situație, în cine știe ce moment, agresor.

Pentru oamenii ce au suferit abuzuri de la oamenii apropiați, de la oamenii care puteau și trebuiau să îi apere, conștientizarea furiei și a agresivității care zace latentă acolo, îi poate aduce mai aproape de o viață echilibrată, armonioasă. 

Totul poate să înceapă prin a admite că toate acestea nu aveau cum să nu genereze în ei furie și agresivitate, că este răspunsul firesc plecat din instinctul de apărare. 

Atenție, din nou, vă rog! Eu nu vă spun că începem să căutăm vinovați. Nu este despre ce au știut ei să facă, despre câte justificări aduc acum, nu este despre a împărți dreptate. Pentru că, în 99% dintre cazuri nici nu ar face diferența. Dar este despre a înțelege acum, cu mintea de adult, cum s-a simțit copilul care a fost abuzat.

Și este despre a închide răni.

Și  este despre a învăța să trăim fără frică și fără furie. 

Și este despre a învăța să facem alegeri. Alegeri care să răspundă la întrebarea:

Ce urmează să fac sau să spun acum îmi va aduce bine?

Și, dacă răspunsul e nu, să aleg să nu fac și să nu spun ceva ce m-ar face să mă simt inconfortabil după aceea. Alegeți cu sufletul pentru că el nu știe să facă rău.