Sindromul urâţeniei ȋnchipuite

Tulburarea dismorfică corporală sau sindromul urâţeniei ȋnchipuite, apare atunci când există o senzaţie subiectivă de urâţenie sau o preocupare exagerată pe un defect corporal. Defectul corporal este unul minor, imginar uneori, ȋnsă el este transformat ȋntr-unul major cu efecte catastrofale asupra calităţii vieţii persoanei care se confruntă cu acest sindrom. Această tulburare intră ȋn categoria celor somatoforme, adică cele care presupun existenţa unor simptome somatice care sugerează o condiţie medicală, ȋnsă care ȋn acelaşi timp nu pot fi explicate ȋn totalitate de condiţia medicală. Aceste simptome sunt puternice şi pot cauza o suferinţă semnificativă, resimţită la propriu ȋn organism sau ȋn corp (dureri, afecţiuni ale organelor ȋn timp). 

Persoanele care au dezvoltat astfel de tulburări se blochează asupra unor gânduri nedorite, repetitive, pe care nu şi le pot scoate efectiv din minte.

Sindromul urâţeniei ȋnchipuite este un produs al imaginaţiei noastre. Există o legatură ȋntre minte şi corp. Corpul reacţionează la ce ȋi dictează computerul central, adică creierul uman.

Care este explicaţia ştiinţifică sau ce parte a creierului nostru este responsabilă de griji şi obsesii?

Girusul cingular este responsabil de capacitatea de comutare a atenţiei, adică este aceea parte a creierului care ne permite să ne mutăm de la o idee la alta, fără a rămâne blocaţi ȋn ceva anume, adică pe o singură idee, care să devină centrul universului nostru şi pe care pur şi simplu să nu ne-o putem scoate din minte. Deci avem o particică a creierului care ne ajută să ne mutam de la o idee la alta şi să avem o perspectivă asupra tuturor opţiunilor, o viziune de ansamblu, cu care să putem jongla. 

Sentimentele de securitate şi de siguranţă aparţin tot girusului cingular, deci putem spune că avem flexibilitate cognitivă: adaptabilitate, capacitatea de a trece de la o idee la alta, exact ce am spus mai sus, capacitatea de a lua ȋn calcul mai multe opţiuni, de a coopera şi de a merge odată cu mişcarea celorlalţi şi să reacţionezi ȋn funcţie de aceasta, aspect ce ţine de nou şi de schimbare.

Flexibilitatea cognitivă este redusă atunci când girusul cingular fie este deteriorat, fie este hiperactiv, adică exista o activitate mare la acest nivel. Şi aşa apare un tipar de comportament ineficient, situat pe zona neutilă a vieţii, deoarece persoanele s-au blocat ȋntr-o anumită idee şi nu mai pot avea acea viziune de ansamblu, nu mai pot face comutarea de la o idee la alta. Astfel, persoanele devin nesigure, au tendinţa de a prezice viitorul ȋntr-o formă negativă şi văd situaţii ȋnfricoşătoare exact acolo unde posibilitatea este aproape infimă. Iar de aici ȋncolo putem vorbi despre griji şi obsesii, deci şi despre sindromul urâţeniei ȋnchipuite, care ȋn primă fază este o exagerare a unui defect corporal care poate exista, poate fi minor sau poate să fie produsul imaginaţiei. Ulterior, se transformă ȋntr-o preocupare obsesivă de a camufla acel defect.

Cei care ȋşi doresc să camufleze  defectul demarazează un proces complex de refacere sau de reconfigurare, prin intervenţii chirurgicale de estetica, apoi tendinţa este de a retuşa şi altceva pentru că au văzut că se poate, până când ajung un produs sintetic, ce implică operaţii riscante, dureri groaznice şi cicatrici ce vor necesita şi ele retuşuri şi astfel nu se mai termină niciodată cu intervenţiile. 

Pe interior, consumul energetic şi suferinţa lor este foarte mare, au impresia că ceilalţi vorbesc despre ei, adică despre defectele lor ȋn mod constant şi au un sentiment de jenă. Se pot izola, nu mai au viaţă socială până când nu sunt retuşaţi, pot dezvolta chiar fobie socială.

Sindromul urâţeniei ȋnchipuite se dezvoltă ȋn urma clişeelor de frumuseţe promovate, a standardelor de frumuseţe impuse, ȋn urma unor comentarii răutăcioase venite din partea unor persoane care şi ele la rândul lor se confruntă cu drame existenţiale şi care ȋşi duc propria luptă, traume timpurii.

Frumuseţea este relativă şi este pentru toţi! Această idee nu este una abstractă, dar necesită o aşezare a acceptării de sine. Nu este imposibil, ȋnsă binefacerea depinde de abordarea acestui sindrom ȋn mod holistic, cu baza psihoterapeutică completată de alte practici alternative de ȋntregire a persoanei ca un tot unitar, astfel ȋncât să nu se mai vadă pe bucaţi, ci ca un ȋntreg.