Mâncatul pe fond emoțional

Felul în care mâncăm spune multe despre momentul și locul în care ne aflăm în viața noastră. Mâncăm diferit atunci când suntem singuri față de atunci când suntem cu familia, cu prietenii, la o întâlnire sau la un eveniment.

Mâncăm diferit atunci când suntem liniștiți față de atunci când suntem agitați. Să stai la masă, liniștit, să îți iei măcar 1 minut de liniște înainte de a începe să mănânci poate face diferența legat de graba în care vei mânca, ce vei alege și mai ales, cum vei mânca.

Ceea ce mâncăm în aceste situații este iarăși diferit. Acasă mai amestecăm alimentele, mai mâncăm cu mâna, stând în picioare, mai ciugulim din farfuria celor din jur, pe când în afara casei încercăm să păstrăm o aparență.

Atunci când suntem pe fugă, mâncăm necontrolat, nu avem timp să savurăm, să mirosim mâncarea, să o gustăm sau să o mestecăm. Totul se întâmplă repede. La fel și atunci când mâncăm emoțional. Procesul are loc pe pilot automat, necontrolat, nu ne dăm seama, iar când ajungem să realizăm, uneori nici nu putem spune cât am mâncat de fapt.

Când mâncăm pentru a acoperi alte nevoi, pentru a ne calma, pentru a ne liniști, contează mai puțin ce mâncăm, mai mult contează cum mâncăm. Înfulecatul acela ne poate face rău și dacă alegem să mâncăm un măr și asta pentru că graba cu care îl mâncăm îl face greu de digerat, iar nevoia noastră de îmbrățișare și alinare îl așează pe noi, ca pe un scut, ca pe un nou strat de piele. Doar că atunci când vrem să ne calmăm rareori alegem un măr care să ne consoleze. Mergem spre mâncăruri mai grele, mai calorice, parcă menite cumva să ne facă să ne simțim vinovați ulterior.

Alimentele pe care le alegem în astfel de situații nu mai au nimic de-a face cu nevoia noastră de a mânca, de a ne hrăni. Ele sunt menite să ne aline durerea de pe moment, să ne calmeze, să ne ajute să trecem mai ușor peste situația stresantă, să ne țină departe de a arunca imprimanta în celălalt colț al biroului, să ne ofere dragostea pe care nu o primim de la ceilalți etc. Doar cine nu a trecut prin astfel de momente nu știe cât de greu este să te oprești chiar și atunci când îți dai seama, cât de puternică este pornirea și cât de slabi, paradoxal de multe ori, suntem noi în fața ei. În acele momente, pe care de multe ori cu greu pot fi explicate, mâncăm de plictiseală, de singurătate, de teamă, de rușine, pentru a umple un gol sau pentru a alunga o zi proastă din mintea noastră. Aceasta este foamea afectivă sau mâncatul emoțional, văzută ca fiind opusul mâncatului conștient.

Mâncarea vine ca o îmbrățișare, este un „prieten” mereu la îndemână, mereu acolo, care nu întreabă, care nu ceartă, care nu abandonează.

Este și se dăruiește întru totul celui care are nevoie. Nu o deranjează vizitele nocturne, inoportune, plânsul sau înjuratul. E acolo și asta e tot ce contează în acele momente.

La un moment dat, că suntem veseli, că suntem triști, furioși sau temători, alegem mâncarea. Fie că sărbătorim, fie că suferim, ea ajunge să fie un „prieten” alături de care mergem prin viață.

Și mergem cu acest tovarăș până când într-o zi presiunea lui pe umerii noștri, pe coapsele noastre, pe șolduri, pe mâini, pe picioare și pe tot corpul devine tot mai mare și mai apăsătoare. Din acel „prieten” mereu disponibil, parcă îmbrățișarea lui devine prea strânsă, parcă acea dragoste pe care ne-o oferea devine prea apăsătoare și greu de dus. Cu greu mai suntem noi stăpânii voinței noastre. Cu o forță de neînchipuit, acest prieten care a pus stăpânire pe corpul nostru ne trezește noapte, nu se mai satură, vrea mai mult.

Unele teorii susțin că surplusul de grăsime ajunge să fie ca un alt organ care cere de mâncare, ca un al doilea stomac.

Kilogramele în plus sunt împovărătoare, ajung să pună stăpânire pe noi, pe felul în care trăim și pe modul în care relaționăm cu cei din jur. Ne simțim vinovați pentru că suntem așa și rușinați pentru că pare că nu mai avem voință. Și totuși, ele sunt acolo pentru a ne arăta ceva, pentru a ne învăța, pentru a ne proteja.

Doar 5% dintre persoanele obeze reușesc să se mențină după ce au slăbit și restul de 95% revin în lupta cu kilogramele în plus. Ce funcționează pentru cei 5%? Faptul că reușesc să își schimbe relația cu mâncarea și că au curajul să vadă ce este în spate, pentru că schimbarea începe întotdeauna din interior. Să alegi să privești spre tine este un act de curaj, nu este unul ușor, dar este poate cel mai de valoare lucru pe care îl poți face.

Ancuța Coman-Boldișteanu

Psihoterapeut și fondator “Emoții în farfurie”