Marturiile unui profan

“Buna! Ce faci?”

“Bine…”

Poate cea mai des intalnita intrebare si  cel mai des folosit raspuns. Ne mintim zilnic, iar raspunsul sec si impersonal “Bine” este minciuna pe o care o folosim pentru a ne ascunde sub diferite masti. Ne cream atat de multe masti incat nu mai stim cine suntem. Traim intr-o normalitate care inseamna sa ne imbracam in hainele pe care le cumparam pentru munca, sa platim pentru masina pe care o conducem pana la munca si pentru casa in care stam cateva ore pe saptamana. Suntem sclavii rutinei noastre, ne sacrificam nevoia unui scop in cautarea materiala. Traim cele 5 zile pe saptamana in asteptarea  zilelor de weekend. Muncim 11 luni pe an pentru o luna de vacanta. Descrierea CV-ului pe profilul nostru de LinkedIn este mai interesanta decat job-ul pe care il avem. Pozele din retelele de socializare arata o fericire pe care ne-am dori sa o si traim. Mentinem prietenii stranse pe WhatsApp si ne exprimam sentimentele prin emoticoane.

Nu avem timp sa mancam impreuna asa ca sfarsim prin a manca din cutii. Muncim, zambim, dormim, inselam………. pe fuga. Ne spunem ca e normal sa muncim 8 ore pe zi cand de fapt muncim 12. Si continuam checklist-ul din zi cu sala, cumparaturi, si poate apucam 6 ore de somn. Avem liste si aplicatii pentru orice, mai putin pentru NOI. Se spune ca cea mai aspra inchisoare este aceea in care nu stii ca esti inchis.

Ajungem sa supravietuim, nu sa traim. Pana intr-o zi, cand ne trezim, ne uitam in oglinda si vedem o fata apatica, obosita, incercanata. Suntem tristi, dar nu-i nimic, un nou scroll pe Instagram si mai traim putin prin pozele altora, mai construim inca un pic la castelul iluziilor. Rezistam si astazi pentru ca va veni ziua in care vom trai liberi, dar pana atunci sa ne mai alegem o noua masca.

Dar ce optiuni avem? Aceasta este prima intrebare, primul pas, constientizarea ca nu suntem bine. Al doilea pas? Cautarea unor solutii, a unui ajutorspecializat. Bine, dar avem totusi prieteni cu care putem vorbi. Insa cand ai nevoie de o interventie chirurgicala? Tot la prietenii tai ai apela? Nu, pentru ca ai vrea sa mergi la specialist care e medic chirurg.

Atunci ma gandesc sa apelez la un psihoterapeut. Dar oare sunt nebun? Ce bine, inseamna ca suntem toti nebuni. Asa ca eu am decis sa-mi iau mastile si cutiile in care traiesc si sa bat timid si neincrezator la usa. Avem in minte toate cliseele generate de filme, seriale si bancuri, insa in cabinetul unui psiholog te asteapta prima intalnire cu tine. Va fi un proces asemenea unei calatorii pe mare (atentie la rau de miscare), vantul iti va smulge mastile, furtunile te vor duce pe insule. Vei avea senzatia ca ai ajuns, insa acolo vei lasa doar cutiile, pana vei ajunge in primul port. Apoi in al doilea si tot asa. Ca orice nou proces, va fi infiorator de greu, rezistenta la schimbare incatuseaza, presupunerile ucid: nu va intelege prin ce trec, ma va judeca, oare imi va da pastile, doar sunt nebun. Nu renunt, bat la usa, usa se deschide:

“Buna, ce faci?”

“ Azi, in niciun caz bine…”

Scris de Laura Voica

Lasă un răspuns